Aer de vara.

E liniste.

S-a lasat seara peste oras. peste locul sufletului meu.

Adie un vant, cumva, specific verii.

Copacii raman drepti,
dar o racoare s-a asezat pe mine,
o simt pe piele.

Este o racoare mai putin normala pentru aceasta perioada.

Dar ce este normalitatea pana la urma?

In viziunea cui este normala normalitatea?

Ma asez pe iarba

E rece. Ma trazeste.

Ma culeg,

imi culeg partile ce s-au imprastiat in toate directile.

Vantul le-a purtat pe unde a vrut.

Sunt bucati pe care le-am gasit fara prea mult efort,

dar mai sunt acele piese ce necesita timp si rabdare pentru a putea fi gasite si potrivite.

Uneori mi-e greu,

ma simt neindemanatica sa le asez cum trebuie,

alteori o pot face cu ochii inchisi.

Dar acesta e jocul meu,

este puzzle-ul meu imens,

puzzle ce-si doreste in fiecare zi o piesa asezata,

indiferent de cate ori se va strica,

indiferent de timp, loc si spatiu.

Aceeasi,
C.Bălan