E liniste.
S-a lasat seara peste oras. peste locul sufletului meu.
Adie un vant, cumva, specific verii.
Copacii raman drepti,
dar o racoare s-a asezat pe mine,
o simt pe piele.
Este o racoare mai putin normala pentru aceasta perioada.
Dar ce este normalitatea pana la urma?
In viziunea cui este normala normalitatea?
Ma asez pe iarba
E rece. Ma trazeste.
Ma culeg,
imi culeg partile ce s-au imprastiat in toate directile.
Vantul le-a purtat pe unde a vrut.
Sunt bucati pe care le-am gasit fara prea mult efort,
dar mai sunt acele piese ce necesita timp si rabdare pentru a putea fi gasite si potrivite.
Uneori mi-e greu,
ma simt neindemanatica sa le asez cum trebuie,
alteori o pot face cu ochii inchisi.
Dar acesta e jocul meu,
este puzzle-ul meu imens,
puzzle ce-si doreste in fiecare zi o piesa asezata,
indiferent de cate ori se va strica,
indiferent de timp, loc si spatiu.
Aceeasi,
C.Bălan
